Un nume mai propice ar fi fost cu siguranţă Eat, Yawn, Pray for Mercy, Snooze, Snore.
Da dragii mei, mă plictiseam într-o zi atât de tare încât nu am mai rezistat tentaţiei şi m-am uitat şi eu ca neghiobul să văd ce-i cu toată agitaţia. Nu am prins filmul de la început, însă la cât de mult mi s-a părut că a durat, am avut senzaţia că l-am văzut pe tot şi că nu am pierdut nimic. Da, ştiu la ce cugetaţi şi o să vă răspund repejor şi ferice, dezminţind zvonurile legate de mine ce au început să circule pe net. Nu, nu mi-au crescut ţâţoşcuţe, nici vreo „cicatrice divină”, nu mi-am sincronizat ciclul menstrual cu nimeni şi am rezistat cu greu tentaţiei de a-mi achiziţiona vreo poşetă nouă, deci tot cu cea veche mă preumblu.
Ce mari aşteptări poţi să ai de la regizorul care produce serialul preferat al homosexualilor din America? Însă cum domniţa Julia nu le are nici cu şlagărele corale şi nici cu giumbuşlucurile din buric, a ieşi ce-a ieşit de mai bine nu ieşea. Să nu care cumva să mă-nţelegeţi greşit, nu nutresc nici un sentiment homofob, sunt de părere că fiecare face ce vrea cu poponeţul său. Ba mai mult, sunt un mare fan al lesbianismului. Câteodată mă întreb dacă nu cumva sunt si eu un lesbian, întrucât iubesc teribil femeile. De fapt, dacă stau puţin şi mă gândesc, lesbianismul nu este o orientare sexuală, este cu siguranţă o artă desăvârşită. Iar arta, dragii mei,… trebuie încurajată.
Revenind la film si la modul în care am fost schingiuit fără milă timp de vreo 2 ore, ţin să menţionez că e produs pentru spectatori peltici mintal de-a fir a păr. O poveste fadă şi prost scrisă ,cu nişte conversaţii clişeizate până la cota de la care nici nu mai pot fi reciclate. Mă simţeam ca după vreun meci în care neica nimeni cu 2 clase peste gimnaziu îmi prezenta acelaşi discurs ca la fiecare alt meci "A fost un rezultat echitabil, şi-au dorit mai mult victoria, asta-i fotbalul, viaţa merge înainte". Filmul arată ca 2 ore de vizualizare forţată a fotografiilor de concediu ale lui Tolomacus Vivendi, care îţi povesteşte cu patos în tot acest timp toate revelaţiile lipsite de esenţă. O pajişte cu nişte căluţi simpatici nu e suficientă pentru un film bun, mă gândesc. În fine, aşa zisul film ar fi mai degrabă potrivit pentru vreun colaj de campanie publicitară al Taromului „Rromânia, ză lend of choice” (da, cu doi de „r”).
În rest ce să zic, filmul pune bazele unei veritabile hermeneutici a bocitului fără motiv. Personajul principal pişă ochii cam pe unde se aşează şi niciodată nu înţelegem de ce. Cam toate îi ies cum trebuie, toţi bărbaţii din film sunt arătoşi şi gentili cu don’şoara, succesul dumneaei scriitoricesc e, aparent, cel puţin notabil, banul curge ca-n palatul lui Becali. Dar ea, micuţa, continuă să se tânguie, să jelească şi să se smiorcăie de zici că şi-a dat seama încă de pe atunci cam cât de prost o să fie filmul. Lăsând la o parte celelalte elemente de narcisism feminin, aceeaşi idee uzată şi măcinată de împuternicire a femeilor şi faptul că unele dudui îşi permit să plece în concediu un an de zile pe criza asta, cam tot filmul este presărat cu momente şi evenimente jenante şi insultătoare la adresa ambelor sexe. De pildă la restaurantul italian (în care se cântă Flautul fermecat al lui Mozart, ntz ntz) Julica noastră bagă cu străşnicie în fizic alături de o amică suedeză, care trebuie să ne spună ce e suedeză, având, altminteri, un accent american perfect. Apoi distinsele domniţe, în noile lor siluete rubiconde, purced spre magazinul de haine să-şi caute blugi noi. Urmează apoi o scenă penibilă în care sărăcuţele se ostoiesc vădit în tentativa de a-şi trage pantalonii pe ele. Hai daţi-o-n pitpalacul lui Robinson Crusoe, adică CiolăJiulia Coaste şi Pielişcă Roberts nu încape într-o pereche de nădragi după două felii de pizza şi un şirag de tagliatelle? În momentul asta chiar mi-a venit să arunc în monitor cu pulpiţa de la KaeFCe.
Personajele sunt la fel de insipide ca şi povestea. Am stat bunăoară cu şerveţelele după mine, dar nu din pricina unor emoţii copleşitoare, ci ca să mai şterg din când în când urmele de estrogen efervescent de pe monitor. Acestea din urmă făcându-şi irefutabil apariţia înainte, după şi în timpul fiecărei scene. După reprezentaţia asta actoriceasca aş fi mai degrabă tentat să afirm, prin comparaţie, că personagiile animate din altă porcărie de film au dat o reprezentaţie pe cinste în capodopera Cronicile din Cocalarnia: Leul, dulapul, puşca şi cureaua lată. Ce să mai zic, s-ar putea să avem parte de ceva surprize la Oscaruri anul asta. Felia de pizza din film este cu siguranţă un candidat serios în rolul de cel mai bun actor în rol secundar. E de departe cel mai dinamic, expresiv şi incitant personaj din film. Îmi şi imaginez pizzulica pe covorul roşu şi apoi înmânându-i-se premiul, cu lacrimi de mozzarela în ochi, „Oh Lord, I didn’t expect this. I would like to thank my parents Focaccia and Pepperoncini for being there for me when the oven was hotest. I’d like to thank Jesus Christ, and last, but not least, my little brother Hamburger, who couldn’t be here tonight because Oprah ate him backstage”.
Mda, un film de 5.1 pe Imdb, eu i-aş da 2 cu indulgenţă. Şi dacă tot suntem la capitolul Imdb, sunt oare singurul care a observat traducerea asta enervantă a tuturor numelor de filme? Nu ţineam neapărat să mi se traducă nimic. Am înţeles că vor să lanseze şi o versiune pentru moldoveni ImdbM, titlul Eat, Pray, Love s-ar traduce „Crapă-n tini, Şii pios şâ sâ nu comiţi preacurvie”
