Finalmente coborâsem din tren, teribilul personal ce lega urbea siberiano-bucovineană a subsemnatului de tărâmul făgăduinţei şi ispăşirii, Iaşiul universitar. Nici un personal nu ar trebui lăsat să circule în ţara asta atât cât circulă cel dintre Putna şi Iaşi. Babe cu paporniţe pline cu ceapa, telemea si varză murată, o minunăţie de miresme îmbietoare de levănţică şi ylang ylang în întreg compartimentul. Însă acum eram unde trebuie, păşisem pe pământ sigur şi fără scârţâieli mecanice. Iar nările mele se bucurau din nou de miasmele de gunoi stătut, aer poluat şi cerşetori nespălaţi din gara mare, un adevărat progres pentru sfânta zi de 1 mai "duhnitoresc”.
Ploua nemilos şi episodic aşa că am grăbit pasul, acoperindu-mi ţeasta cu punguţa provenită de la cea mai recentă carte cumpărată. Pe aceasta din urmă o tivisem cu chibzuinţă undeva în palton. Acasă i-am adunat degrabă la oaste pe cei trei răzeşi şi camarazi în ale artelor afro-dionisiace şi plecarăm negreşit spre obiectivul suprem. Cu menţiunea că unul dintre noi trăsese deja la măsea şi-şi luase geaca direct pe piele, iar altul îşi luase o umbrelă pe care i-o nenorocise vântul până să ajungem la destinaţie.
Ca să vă faceţi o idee mai precisă despre locaţia cu pricina, o să vă zic să nu vă aşteptaţi la mare lucru. Tineri muşterii aghezmuiţi, motoare de cursă lungă, tricouri negre cu imprimeuri şi îmbietoarele muzici transmise printre crăpături de către Savatage, Satriani sau Led Zepp. Cam acestea erau obiectele de marcă împrăştiate pe tăpşanele proprietăţii taverniene. Uşa se deschise ca-n crâşmele cu pistolari, iar noi năvălirăm fudui şi pârdalnici. Voiam, pesemne, să părem cei patru cavaleri ai apocalipsei, însă aflându-ne inconştient la polul opus: unul cu o pungă-n cap, altul cu geaca direct pe piele şi altul cu umbrela paradită. Semănam mai degrabă cu cei de la The Village People şi ameninţam din priviri lumea curioasă că puteam izbucni în orice moment în YMCA.
Odată aflat înăuntru ochii îţi erau inexorabil încercaţi de o pâclă deasă şi purpurie de fum stătut. Să nu care cumva să comentaţi ceva, Taverna noastră avea şi aer condiţionat... condiţionat de deschiderea geamurilor. Nimic nu mai conta însă în momentul în care mi s-a adus prima bere în faţă. Era o marcă de bere care se lăuda că are „probabil” cea mai bună bere din lume, însă eu vă pot spune cu siguranţă că cea mai bună bere va fi întotdeauna următoarea. Continuând aşadar aventura cu profunde accente bahice, am reuşit să-l îmbătăm pe amicul Paulică (fără frică, da’ ruşinos ca o fată mare). Răstimp în care la masă ni se mai alăturaseră nişte petrecăreţi mai mult sau mai puţin notorii, dar şi vreo câteva cadâne zvelte şi iubăreţe. Mai apăruse şi un străin cu chelie pe care nu-l invitase nimeni şi care se aşezase indiferent la masa noastră. Profitând de intoxicarea prietenului Paulică, de aroganţa lui cheliuţă şi de nestăvilitul spirit ludic şi creativ specific vârstei, scornirăm o idee.
Sub promisiunea unor sutace de votcă plătite de noi, Paulică avea să încerce să-l pupe pe chelie pe străinul ce ne infiltrase nepoftit grupuleţul. Halal imagini mai urmară. Fiecare văzându-şi de treabă cu vreo fetişcană şi chicotind pe sub mustăţi. Timp în care prietenul Paulică, cu buzele ţuguiate şi surâsul ghiduş, îi dădea ostentativ târcoale străinului în tentativa disperată de a-l binecuvânta cu o ventuză pe gogu’ sclipici. N-a durat mult până ce musafirul nepoftit şi-a luat tălpăşiţa, alergând spre zări îndepărtate fără a mai privi înapoi.
După faptele de vitejie săvârşite pe câmpul de luptă cu o noapte înainte, Paulică fu trimis a doua zi să ducă gunoiul. Mahmur şi jigărit, trezit cu noaptea-n cap, Paulică se chinuia cu o oală cu mâncare învechită aruncând individual bucăţile în tomberon. Timp de zece minute, fieşce mişcare a amicului nostru fu urmărită de un homeless înfometat. Crezându-l cu intenţii neortodoxe, prietenul Paulică lăsă gunoiul şi luându-şi o postură ameninţătoare, cu furculiţa în mână, rosti următoarea sintagmă epică: „Bă, să ştii că eu nu-s ca tine!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu