Eat, Pray, Clichee

Un nume mai propice ar fi fost cu siguranţă Eat, Yawn, Pray for Mercy, Snooze, Snore.

Da dragii mei, mă plictiseam într-o zi atât de tare încât nu am mai rezistat tentaţiei şi m-am uitat şi eu ca neghiobul să văd ce-i cu toată agitaţia. Nu am prins filmul de la început, însă la cât de mult mi s-a părut că a durat, am avut senzaţia că l-am văzut pe tot şi că nu am pierdut nimic. Da, ştiu la ce cugetaţi şi o să vă răspund repejor şi ferice, dezminţind zvonurile legate de mine ce au început să circule pe net. Nu, nu mi-au crescut ţâţoşcuţe, nici vreo „cicatrice divină”, nu mi-am sincronizat ciclul menstrual cu nimeni şi am rezistat cu greu tentaţiei de a-mi achiziţiona vreo poşetă nouă, deci tot cu cea veche mă preumblu.

Ce mari aşteptări poţi să ai de la regizorul care produce serialul preferat al homosexualilor din America? Însă cum domniţa Julia nu le are nici cu şlagărele corale şi nici cu giumbuşlucurile din buric, a ieşi ce-a ieşit de mai bine nu ieşea. Să nu care cumva să mă-nţelegeţi greşit, nu nutresc nici un sentiment homofob, sunt de părere că fiecare face ce vrea cu poponeţul său. Ba mai mult, sunt un mare fan al lesbianismului. Câteodată mă întreb dacă nu cumva sunt si eu un lesbian, întrucât iubesc teribil femeile. De fapt, dacă stau puţin şi mă gândesc, lesbianismul nu este o orientare sexuală, este cu siguranţă o artă desăvârşită. Iar arta, dragii mei,… trebuie încurajată.

Revenind la film si la modul în care am fost schingiuit fără milă timp de vreo 2 ore, ţin să menţionez că e produs pentru spectatori peltici mintal de-a fir a păr. O poveste fadă şi prost scrisă ,cu nişte conversaţii clişeizate până la cota de la care nici nu mai pot fi reciclate. Mă simţeam ca după vreun meci în care neica nimeni cu 2 clase peste gimnaziu îmi prezenta acelaşi discurs ca la fiecare alt meci "A fost un rezultat echitabil, şi-au dorit mai mult victoria, asta-i fotbalul, viaţa merge înainte". Filmul arată ca 2 ore de vizualizare forţată a fotografiilor de concediu ale lui Tolomacus Vivendi, care îţi povesteşte cu patos în tot acest timp toate revelaţiile lipsite de esenţă. O pajişte cu nişte căluţi simpatici nu e suficientă pentru un film bun, mă gândesc. În fine, aşa zisul film ar fi mai degrabă potrivit pentru vreun colaj de campanie publicitară al Taromului „Rromânia, ză lend of choice” (da, cu doi de „r”).

În rest ce să zic, filmul pune bazele unei veritabile hermeneutici a bocitului fără motiv. Personajul principal pişă ochii cam pe unde se aşează şi niciodată nu înţelegem de ce. Cam toate îi ies cum trebuie, toţi bărbaţii din film sunt arătoşi şi gentili cu don’şoara, succesul dumneaei scriitoricesc e, aparent, cel puţin notabil, banul curge ca-n palatul lui Becali. Dar ea, micuţa, continuă să se tânguie, să jelească şi să se smiorcăie de zici că şi-a dat seama încă de pe atunci cam cât de prost o să fie filmul. Lăsând la o parte celelalte elemente de narcisism feminin, aceeaşi idee uzată şi măcinată de împuternicire a femeilor şi faptul că unele dudui îşi permit să plece în concediu un an de zile pe criza asta, cam tot filmul este presărat cu momente şi evenimente jenante şi insultătoare la adresa ambelor sexe. De pildă la restaurantul italian (în care se cântă Flautul fermecat al lui Mozart, ntz ntz) Julica noastră bagă cu străşnicie în fizic alături de o amică suedeză, care trebuie să ne spună ce e suedeză, având, altminteri, un accent american perfect. Apoi distinsele domniţe, în noile lor siluete rubiconde, purced spre magazinul de haine să-şi caute blugi noi. Urmează apoi o scenă penibilă în care sărăcuţele se ostoiesc vădit în tentativa de a-şi trage pantalonii pe ele. Hai daţi-o-n pitpalacul lui Robinson Crusoe, adică CiolăJiulia Coaste şi Pielişcă Roberts nu încape într-o pereche de nădragi după două felii de pizza şi un şirag de tagliatelle? În momentul asta chiar mi-a venit să arunc în monitor cu pulpiţa de la KaeFCe.

Personajele sunt la fel de insipide ca şi povestea. Am stat bunăoară cu şerveţelele după mine, dar nu din pricina unor emoţii copleşitoare, ci ca să mai şterg din când în când urmele de estrogen efervescent de pe monitor. Acestea din urmă făcându-şi irefutabil apariţia înainte, după şi în timpul fiecărei scene. După reprezentaţia asta actoriceasca aş fi mai degrabă tentat să afirm, prin comparaţie, că personagiile animate din altă porcărie de film au dat o reprezentaţie pe cinste în capodopera Cronicile din Cocalarnia: Leul, dulapul, puşca şi cureaua lată. Ce să mai zic, s-ar putea să avem parte de ceva surprize la Oscaruri anul asta. Felia de pizza din film este cu siguranţă un candidat serios în rolul de cel mai bun actor în rol secundar. E de departe cel mai dinamic, expresiv şi incitant personaj din film. Îmi şi imaginez pizzulica pe covorul roşu şi apoi înmânându-i-se premiul, cu lacrimi de mozzarela în ochi, „Oh Lord, I didn’t expect this. I would like to thank my parents Focaccia and Pepperoncini for being there for me when the oven was hotest. I’d like to thank Jesus Christ, and last, but not least, my little brother Hamburger, who couldn’t be here tonight because Oprah ate him backstage”.

Mda, un film de 5.1 pe Imdb, eu i-aş da 2 cu indulgenţă. Şi dacă tot suntem la capitolul Imdb, sunt oare singurul care a observat traducerea asta enervantă a tuturor numelor de filme? Nu ţineam neapărat să mi se traducă nimic. Am înţeles că vor să lanseze şi o versiune pentru moldoveni ImdbM, titlul Eat, Pray, Love s-ar traduce „Crapă-n tini, Şii pios şâ sâ nu comiţi preacurvie”      

Feisbuc

Eram sceptic la început, dar până la urmă m-am lăsat atras de mirajul sitului, după ce ulterior frânsesem inimile tinerelor amazoane de pe hi5.
Obişnuiam să intru rareori pe feisbuc şi asta doar ca să fac comentarii sexiste şi grosolane la adresa unor piţipoance ai căror prieteni cu ceafa inflamată aveam certitudinea că nu mă cunosc. Acum s-au mai schimbat lucrurile, mi-am ataşat şi eu poze şi tot ce trebuie, am jucat-o şi cu ferma şi cu mafia şi cu medievalul şi mă apropii vertiginos de numărul de prieteni pe care îi are şi Papa (da, monsieur Benedict are cont pe feisbuc).

Sigur există şi anumite neajunsuri, dar personal, n-am avut nici o problemă în a le trece cu vederea. În afară de faptul că m-au adăugat în lista lor de prieteni Nineta, Aspazia şi Georgel de care nu mai auzisem nici o veste de la Marea Schisma din 1054 când împărţeam o napolitană Koukou Roukou şi ne completam reciproc oracolele în timp ce trăgeam cu ochiul la Sandy Belle, cred ca ideea e în regulă.

Mă mai deranjează şi persoanele care îşi umplu excesiv de des „peretele” cu toate nimicurile şi cretinătăţile posibile. Nu mă interesează domnişoarelor atunci când faceţi un duş şi postaţi lucrul asta şi vă treziţi la întoarcere că 44 de bărbaţi au aprobat prin „like” statusul dumneavoastră. Cum nu mă interesează domnilor că astăzi la micul dejun aţi servit răcituri cu zacuscă şi chişleac şi nici că momentan vă aflaţi pe budă şi ne dirijaţi cu patos muzica populară prin icnete melomane. (May the şforce be with you!)

A bine, am mai primit şi invitaţii de grup de la Liga tinerilor creştini în căutare de „networking” şi „relationships”. Însă, cu voia prea bunului şi milostivului Iehova, am fost nevoit să le refuz, nu de alta dar am senzaţia că flăcăii ăştia se roagă niţel cam mult şi exercită un interes puţin cam mare pentru "analele” religiei.

Presupun că reţeaua asta socială (căci am văzut şi filmul despre inventatorul sitului) ajută şi camarazi de tipul vecinului meu din oraşul natal, pe numele lui Dorel zis Masturbel. Omul ale cărui cărui reviste şi cărţi cu poze aveau toate paginile împreunate cu picătura magică. Cred că el e cel mai mare fan feisbuc. Mă gândesc că s-o lipi şi de el odată sorocul, ţinând cont de palmaresul lui zbuciumat şi trunchiat de eşecuri şi onanii.
Am observat că şi-a schimbat recent şi „relationship status”, ba mai mult, am văzut-o şi pe domnişoara cu pricina, pe care nu îndrăznesc sub nici o formă să o numesc norocoasă. De fiecare dată când îi văd rictusul de marmotă de pe profilul de feisbuc îmi face senzaţia fie că duduie dintr-o lipsa catastrofală de materie cenuşie, fie nu a aflat niciodată de supranumele mai sus menţionatului concubin. Şi mai important, cam ce face dumnealui în timpul liber cu mânuţele alea două. Mi-l şi imaginez pe Domnul Labuş stând seara în faţa monitorului şi fredonând Sting în timp ce-i urmăreşte domnişoarei actualizările de status:

“Every post you make,
Every pic you take,
Every friend you fake,

I'll be watching you"

Dor de Taverna

Finalmente coborâsem din tren, teribilul personal ce lega urbea siberiano-bucovineană a subsemnatului de tărâmul făgăduinţei şi ispăşirii, Iaşiul universitar. Nici un personal nu ar trebui lăsat să circule în ţara asta atât cât circulă cel dintre Putna şi Iaşi. Babe cu paporniţe pline cu ceapa, telemea si varză murată, o minunăţie de miresme îmbietoare de levănţică şi ylang ylang în întreg compartimentul. Însă acum eram unde trebuie, păşisem pe pământ sigur şi fără scârţâieli mecanice. Iar nările mele se bucurau din nou de miasmele de gunoi stătut, aer poluat şi cerşetori nespălaţi din gara mare, un adevărat progres pentru sfânta zi de 1 mai "duhnitoresc”.

Ploua nemilos şi episodic aşa că am grăbit pasul, acoperindu-mi ţeasta cu punguţa provenită de la cea mai recentă carte cumpărată. Pe aceasta din urmă o tivisem cu chibzuinţă undeva în palton. Acasă i-am adunat degrabă la oaste pe cei trei răzeşi şi camarazi în ale artelor afro-dionisiace şi plecarăm negreşit spre obiectivul suprem. Cu menţiunea că unul dintre noi trăsese deja la măsea şi-şi luase geaca direct pe piele, iar altul îşi luase o umbrelă pe care i-o nenorocise vântul până să ajungem la destinaţie.

Ca să vă faceţi o idee mai precisă despre locaţia cu pricina, o să vă zic să nu vă aşteptaţi la mare lucru. Tineri muşterii aghezmuiţi, motoare de cursă lungă, tricouri negre cu imprimeuri şi îmbietoarele muzici transmise printre crăpături de către Savatage, Satriani sau Led Zepp. Cam acestea erau obiectele de marcă împrăştiate pe tăpşanele proprietăţii taverniene. Uşa se deschise ca-n crâşmele cu pistolari, iar noi năvălirăm fudui şi pârdalnici. Voiam, pesemne, să părem cei patru cavaleri ai apocalipsei, însă aflându-ne inconştient la polul opus: unul cu o pungă-n cap, altul cu geaca direct pe piele şi altul cu umbrela paradită. Semănam mai degrabă cu cei de la The Village People şi ameninţam din priviri lumea curioasă că puteam izbucni în orice moment în YMCA.

Odată aflat înăuntru ochii îţi erau inexorabil încercaţi de o pâclă deasă şi purpurie de fum stătut. Să nu care cumva să comentaţi ceva, Taverna noastră avea şi aer condiţionat... condiţionat de deschiderea geamurilor. Nimic nu mai conta însă în momentul în care mi s-a adus prima bere în faţă. Era o marcă de bere care se lăuda că are „probabil” cea mai bună bere din lume, însă eu vă pot spune cu siguranţă că cea mai bună bere va fi întotdeauna următoarea. Continuând aşadar aventura cu profunde accente bahice, am reuşit să-l îmbătăm pe amicul Paulică (fără frică, da’ ruşinos ca o fată mare). Răstimp în care la masă ni se mai alăturaseră nişte petrecăreţi mai mult sau mai puţin notorii, dar şi vreo câteva cadâne zvelte şi iubăreţe. Mai apăruse şi un străin cu chelie pe care nu-l invitase nimeni şi care se aşezase indiferent la masa noastră. Profitând de intoxicarea prietenului Paulică, de aroganţa lui cheliuţă şi de nestăvilitul spirit ludic şi creativ specific vârstei, scornirăm o idee.

Sub promisiunea unor sutace de votcă plătite de noi, Paulică avea să încerce să-l pupe pe chelie pe străinul ce ne infiltrase nepoftit grupuleţul. Halal imagini mai urmară. Fiecare văzându-şi de treabă cu vreo fetişcană şi chicotind pe sub mustăţi. Timp în care prietenul Paulică, cu buzele ţuguiate şi surâsul ghiduş, îi dădea ostentativ târcoale străinului în tentativa disperată de a-l binecuvânta cu o ventuză pe gogu’ sclipici. N-a durat mult până ce musafirul nepoftit şi-a luat tălpăşiţa, alergând spre zări îndepărtate fără a mai privi înapoi.

După faptele de vitejie săvârşite pe câmpul de luptă cu o noapte înainte, Paulică fu trimis a doua zi să ducă gunoiul. Mahmur şi jigărit, trezit cu noaptea-n cap, Paulică se chinuia cu o oală cu mâncare învechită aruncând individual bucăţile în tomberon. Timp de zece minute, fieşce mişcare a amicului nostru fu urmărită de un homeless înfometat. Crezându-l cu intenţii neortodoxe, prietenul Paulică lăsă gunoiul şi luându-şi o postură ameninţătoare, cu furculiţa în mână, rosti următoarea sintagmă epică: „Bă, să ştii că eu nu-s ca tine!”